AMAZON

Cugetări memorabile


Petre Țuțea

Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.

Tot ce teoretic este just este practic necesarmente just. Nu și invers, că oamenii au practici sinistre în istorie.

Am avut revelația că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Mai multe adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevăr. Iar dacă adevărul este unul singur, fiind transcendent în esență, sediul lui nu e nici în știință, nici în filozofie, nici în artă. Și cînd un filozof, un om de știință sau un artist sînt religioși, atunci ei nu se mai disting de o babă murdară pe picioare care se roagă Maicii Domnului.

Acum, mai la bătrînețe, pot să spun că fără Dumnezeu și fără nemurire nu există adevăr.

Au falsificat sută la sută alegerile. Ați citit “Complicațiile tehnicii votării”? Nu puteam să votez nici eu, atît era de complicat! Păi ce-i acest ceușesc 89% pentru niște golani care nu-s în stare să conducă nici o gară? Incapacitatea de guvernare a ăstora s-ar putea să fie șansa hoitului român să devină viu…

“Domnule Țuțea, dacă ați fi fost ales președinte la 20 mai, prin absurd, care ar fi fost prima hotărîre pe care ați fi luat-o?” – Prima hotărîre: privatizarea, însemnînd construcția celor două comune: comuna agrară, întemeiată pe gospodarul dibaci și priceput, și comuna urbană, guvernată de întreprinderi, de acești giganți ai lumii moderne. Și aș fi creat institute care să sincronizeze poporul român cu toate cuceririle speciei om, mutate în spațiul valah. Că eu nu contest poporului român că limba lui și geniul lui intelectual îi permit să mute creațiile speciei om la el acasă.

Omul, cînd e singur, poate face fel de fel de unelte. Adică devine american, spun eu. Eu aș scrie peste Statele Unite astfel:”Omul este un animal care fabrică unelte.”M-au întrebat unii care sînt foarte filoamericani ce cred despre americani. Sînt lăcătuși cosmici, domnule, le-am zis. India, de pildă, este inferioară tehnic Americii. Nici nu încape îndoială: America o bagă la jiletcă. Da’ spiritual America e o Ghana; pe lîngă India e primitivă.

Americanii nu mor în război. Sînt supraînarmați. Dau lovituri zdrobitoare. La ei cine face economie la muniție răspunde în fața Senatului.

Eu nu pot fi americanofob decît în ceea ce privește descompunerea religioasă în secte. Dar din punct de vedere politic… și noi și rușii ar trebui să avem în frescele din biserici un Columb, căci fără el învățam acum nemțește cu dicționarele pe genunchi.

În belșugul de-acolo nu poate apărea o gîndire teologică. Americanii n-au vocație; îl invocă pe Dumnezeu doar ca să le binecuvînteze prăvăliile. Ei gîndesc negustorește. Exercită stăpînirea lumii doar la casele de bani.

Antisemitismul nu e o reacție spontană a românilor, a germanilor, a polonilor, a francezilor, a americanilor, ci e provocat de evrei, prin exces. E provocat de ei ca spaimă, crezînd că-l previn. Antisemitismul funcționează după principiul acțiunii și reacțiunii. Păi dacă rabinul Moses Rosen, care e doctor și face parte din Consiliul Mondial Evreiesc, îl înjură pe Eminescu… Păi ce ar zice el dacă eu l-aș lua pe Moise pe făraș?

Nu am fost și nu sînt antisemit, pentru că ar însemna să fiu anticreștin. Pentru că, să fim cinstiți, Cristos nu e din Fălticeni.

O babă murdară pe picioare, care stă în fața icoanei Maicii Domnului în biserică, față de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare așa, dihor.

Eu cînd discut cu un ateu e ca și cum aș discuta cu ușa. Între un credincios și un necredincios, nu există nici o legătură. Ăla e mort, sufletește mort, iar celălalt e viu și între un viu și un mort nu există nici o legătură. Credinciosul creștin e viu.

Ateii și materialiștii ne deosebesc de animale prin faptul că nu avem coadă.

Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba.

Eu nu detest burghezia. Eu m-am lămurit că un om care vrea să fie bogat nu este un păcătos. Spunea odată un preot bătrîn: Circulă o zicală că banul e ochiul dracului. Eu nu-l concep ca ochiul dracului, eu îl concep ca pe o scară dublă. Dacă-l posezi, indiferent în ce cantități, și te miști în sus binefăcător pe scară, nu mai e ochiul dracului. Iar dacă cobori, atunci te duci cu el în infern, prin vicii, prin lăcomie și prin toate imperfecțiile legate de orgoliu și de pofta de stăpîn.

Nu pot evita neplăcerile bătrîneții și nu mă pot supăra pe Dumnezeu că m-a ținut pînă aproape la nouăzeci de ani. Însă bătrînii au o supapă foarte înțeleaptă: au dreptul la nerușinare. O nerușinare nelimitată. Cînd mă gîndesc la suferințele bătrîneții, îmi dau seama că în natura asta oarbă cel mai mare geniu este geniul morții. Faptul că murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.

Eu sînt iudeocentric în cultura Europei, căci dacă scoți Biblia din Europa, atunci Shakespeare devine un glumeț tragic. Fără Biblie, europenii, chiar și laureații premiului Nobel, dormeau în crăci. Știința și filozofia greacă sînt foarte folositoare, dar nu sînt mîntuitoare. Prima carte mîntuitoare și consolatoare pe continent – suveran㠖 e Biblia.

Există o carte a unui savant american care încearcă să motiveze științific Biblia. Asta e o prostie. Biblia are nevoie de știință cum am eu nevoie de Securitate.

Luther, cît e el de eretic și de zevzec, a spus două lucruri extraordinare: că creația autonomă e o cocotă și că nu există adevăr în afară de Biblie. Mie mi-a trebuit o viață întreagă ca să aflu asta. El nu era așa bătrîn cînd a dibăcit chestia asta, că era călugăr augustin… Mie mi-a trebuit o viață ca să mă conving că în afară de Biblie nu e nici un adevăr.

Shakespeare, pe lîngă Biblie, - eu demonstrez asta și la Sorbona - e scriitor din Găești.

În afara slujbelor bisericii, nu există scară către cer. Templul este spațiul sacru, în așa fel încît și vecinătățile devin sacre în prezența lui.

Știi unde poți căpăta definiția omului? – te întreb. În templu. În biserică. Acolo ești comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul și asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea și omul.

În biserică afli că exiști.

Ce pustiu ar fi spațiul dacă n-ar fi punctat de biserici!

În afară de cărți nu trăiesc decît dobitoacele și sfinții: unele pentru că n-au rațiune, ceilalți pentru că o au într-o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de conștiință.

Ceaușescu n-avea mască de golan, ci mască de golan fioros. Nu mi-am închipuit că un golan analfabet poate să aibă o asemenea poftă de luxurie. Vila lui de la Neptun…totul e de aur acolo. D-aia s-a și numit “epoca de aur”…

Așa-zisul triumf al proletariatului, care a sfîrșit ca triumf al lui Ceaușescu, a fost triumful lui Golănescu și o trecere în întuneric. Asta a fost revoluția proletară. Ce s-a petrecut în decembrie ’89 n-a fost o revoluție, ci o restaurație: geniul politic al poporului român a atestat reașezarea în ordinea naturală. Asta s-a întîmplat atunci: o restauratio magna. Fără să ignor jertfele de la Timișoara, mă opresc la manifestația din fața Comitetului Central, cînd mulțimea a huiduit tiranul. Atunci s-a întîmplat un fenomen fundamental: reintrarea în ordinea naturală a poporului român. Cînd mulțimea îi refuză tiranului încrederea, ăsta calcă în gol. Așa a călcat Ceaușescu – în gol.

Cioran e o inteligență pură. Păi, ca să te fîțîi ca el prin Paris, trebuie să ai inteligență. Că acolo inteligență este! Are o singură trăsătură inadmisibilă în ființa lui: e neconsolator.

Eu m-aș întîlni cu Cioran în neliniștile mele, care seamănă cu ale lui, iar el s-ar întîlni cu misticismul meu în lirismul lui.

În ce privește cearta lui cu Divinitatea, eu sper ca Cioran să nu moară aici unde s-a născut, cum a murit Kant. Eu pe Cioran îl văd împăcat în amurg cu sine, cu Sfîntul Apostol Pavel și cu Absolutul Divin, pentru a nu muri în lumea aceasta.

Ceea ce e ciudat la Cioran, nu e neliniștea de a fi om, ci neliniștea de a fi român.

Comunismul e cea mai mare aflare-în-treabă din istoria omenirii.

Comuniștii au vrut să ne facă fericiți cu forța:bă, să fiți fericiți, că vă ia mama dracului! Adică să mănînci bine, să bei bine, să dormi bine și la loc comanda!

Ca să constați că e incapabil comunismul de guvernare, nu trebuie să ai doctoratul în științe sociale. Orice bou vede că nu e bun. El vede că mă-sa rabdă, nevasta rabdă, copiii rabdă… vede tot și totul pute.

A te opune comunismului înseamnă a apăra puritatea Codului Penal. Comuniștii nu trebuie tratați ca infractori de drept comun. Ca hoții de buzunare, ca tîlharii, ca violatorii de dame…

Comunismul e imanentism absolut: el mută complet omul în lumea asta. Comunismul înseamnă negația omului total, că omul total aparține la cele două lumi:lumea trecătoare și lumea veșnică. Or, comunismul ancorează în dimensiunea lumii trecătoare și în felul ăsta nu e uman. Pentru că dacă îi spui unui om normal: mă, ești un animal rațional muritor și după tine rămîn doar viermi și minerale – îți dă cu bîta în cap!

M-am gîndit să scriu un pamflet anticomunist și m-am gîndit să iau anticii și modernii, cei mai mari pamfletari pe care-i întîlnesc, și să iau de acolo cele mai acidulate imagini sau figuri de stil. Și m-am gîndit că e un travaliu odios, gratuit, nu face trei parale. Și am ajuns la o intuiție mult mai corectă pentru a defini orice mișcare comunistă. Iau un Cod Penal cu trihotomia, tripartita diviziune a infracțiunilor: crime, delicte și contravenții. Definesc crimele pe rînd, delictele pe rînd și contravențiile pe rînd, și scriu dedesubt: comunismul e infractor la ordinea universală, naturală prezentă în acest integral Cod Penal. Ei sînt infractori, comuniștii, nu sînt oameni politici. De altfel, Douglas, ministrul de externe al Americii, a dat o definiție a comunismului: există în dreptul penal crime continue și crime continuate; comunismul e o crimă continuă.

Rusia a demonstrat – tehnic, practic și teoretic – nulitatea comunismului.

Comunismul este un cancer social. Unde se instalează, rămîne pustiu.

Stalinismul e definiția comunismului. Unde nu e stalinism, după trei luni cad de la putere, că nu sînt în stare să dea nici… apă. Nu se poate impune comunismul decît cu bîta, cu parul!

Nu se poate face economie în comunism și de către comuniști. Ăștia nu sînt în stare să conducă nici o comună rurală. Încurcă apele, înfundă fîntînile…

Atît extrema stîngă, cît și extrema dreaptă sînt falimentare. Comunismul, de pildă: premisa lui majoră e egalitatea reală, absolută a oamenilor. În nici unul din regnurile cunoscute nu există egalitate – nici în regnul mineral, că aurul nu e egal cu cărbunele, nici în regnul vegetal, că plantele nu sînt egale, și nici în regnul animal, că pisica nu e egală cu leul, cel puțin ca forță. Și nici în specia om nu funcționează, cu atît mai mult, principiul egalității. E damnat esențial comunismul prin premisa lui majoră: egalitatea reală a oamenilor, care este o utopie. Și încă… da, vorba lui Berdiaev, cusurul utopiilor nu stă în construcția lor, ci în faptul că toate sînt realizabile. E un paradox, însă este adevărat că paradoxul este limita pînă la care poate merge inteligența umană, dincolo de care apare nimicul.

Comuniștii sînt văcari: consideră oamenii ca văcarii cirezile. Cum poți gîndi egalitatea absolut㠖 că așa trebuie s-o gîndești ca să fii comunist – cînd nici nu ieși bine în stradă și te-ntîlnești cu ea, cu inegalitatea?

Și la comuniști sînt stăpîni și slugi, dar ei sînt ipocriți, pentru că știu că egalitatea oamenilor nu poate exista nicăieri; sînt perfect escroci, tocmai pentru că afirmă că esența comunismului este egalitatea reală a oamenilor. Premisa egalității absolute e nulă, iar socialiștii adaugă puțin sifon în vinul ăsta.

Sistemele sociale trebuie definite finalist, prin ce urmăresc. Comuniștii urmăresc egalitatea anarhică finală. Ăștia sînt comuniștii – anarhiști! Prin finalitatea lui, marxismul nu e ostil anarhiei, pentru că nu poți fi egalitar decît dacă ești anarhic.

Cînd se vorbește de totalitarismul comunist e o contradicție în termeni. Totalitari nu pot fi decît oamenii care pleacă de la întreg la parte – după formula aristotelică. Or, comuniștii, nu sînt totalitari. După ce mă orientez? După Manifestul comunist, care e evanghelia lor, evanghelia roșie. Acolo se spune că idealul lor e o societate fără stat, fără clase, concepută ca o asociere liberă de indivizi. E incendiul anarhiei finale, sfîrșitul Manifestului, cum zice Kauțki. Comuniștii sînt anarhiști la finalitate. Totalitari sînt fasciștii, hitleriștii și Biserica Catolică, pentru că și ea pleacă de la principiul aristotelic: întregul premerge partea. Ăștia sînt totalitari. Mi-a spus un ziarist: Nu mai spuneți asta, că zăpăciți tineretul! Dacă toți îi consideră pe comuniști totalitari, nu pot sa dau pe post asta… Dar eu – ce-i în gușă și-n căpușă. Nu mă dau înapoi. Nu pot să mint.

Cei care stau sub fluviul evenimentelor, stau fie din orgoliu, fie din capacitate de adaptare. Dat, de multe ori, adaptarea la împrejurări se cheamă conformism și conformistul se deosebește de ploșniță doar prin aceea că ea n-are rațiune…Cei care nu se conformează trag consecințele, fie din orgoliu, fie din incapacitate de adaptare. Dar adaptarea ține mai mult de biologic decît de spiritual. De pildă eu mă situez în fluviul inform al stanilismului, care se revarsă prin stanilismul haotic anglo-saxon asupra Europei centrale. Deci cum pot fi eu, dacă încerc să judec acest fluviu inform al stanilismului care situează omul în regnul animal, cum pot eu să scap de acet animalism? Prin orgoliu, mă opun – și intru în temniț. Prin conformism, devin un simplu animal adaptabil. De altfel, să știți un lucru:în lupta cu evenimentele politice majore omul basculează între eroism și lașitate. Te supui evenimentelor, știind că singur nu le poți înfrînge; și nu-ți convine să candidezi la eroism.

Reacționar e cel vetust și învechit. Conservatorii mari nu sînt reacționari, pentru că au de partea lor legile eterne ale lui Dumnezeu.

Cred că acum la noi, ar fi optimă o conducere conservatoare, realizată însă într-un climat democratic. Adică un partid conservator, tradiționalist, naționalist, într-un climat liberal. Ca să nu facă din conservatorism instrument de tiranie, că eu nu pot să accept în numele nici unei idei să asupresc o singură celulă dintr-un om.

Constituția liberală din 1923 nu e o operă, e o capodoperă. Un rege puternic, înfășurat într-un stat al normelor liberale: separația puterilor și libertăți cîte dorește nea Niță; nici nu poate duce atîtea libertăți!

Platon are un demiurg care nu e creator, ci doar un meseriaș de geniu, fiindcă materia îi premerge. Prima idee de creație reală, au adus-o în istorie creștinii.

De creat doar zeul crează, iar omul imită. Eu cînd citesc cuvîntul creație – literară, muzicală, filozofic㠖 leșin de rîs. Omul nu face altceva decît să reflecte în litere, în muzică sau în filozofie petece de transcendență.

Cum să fie creatura creator? “Hai tată, să-ți arăt moșia pe care ți-am făcut-o cînd nu eram în viațㅔ Păi cum să fie creatura creator?

Omul e un animal care se roagă la ceva. Caută un model ideal. Și uneori nimerește, alteori, nu. Cei care au descoperit modelul ideal și succesiunea fenomenului din el sînt creștinii. Creștinismul nu poate fi identificat cu nici un sistem filosofic, monist, dualist, sau pluralist.Creștinismul este pur și simplu. Despre creștinism, Bergson spune că noi îl respirăm. Are materialitatea aerului. Seamănă cu aerul. Noi sîntem creștini fără să vrem. Și cînd sîntem atei sîntem creștini: că respirăm creștinismul cum respirăm aerul.

Creștinismul nu e ideologie, că atunci se aseamănă cu marxismul. Religia e expresia unui mister trăit, or ideologia e ceva construit.

A fi crești înseamnă a coborî Absolutul la nivel cotidian. Numai sfinții sînt creștini absoluți. Altminteri, creștinismul, gîndit real, e inaplicabil tocmai pentru că e absolut.

Suveran față de natură, supus Divinității, nemuritor și liber prin depășirea extramundană a condiției sale – acesta este omul creștin.

Nimic nu poate inlocui creștinismul; nici toată cultură antică precreștină. Eu sînt de părere că apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, cînd Dumnezeu umbla din casă în casă. Eu definesc strălucirea epocilor istorice în funcție de geniul religios al epocii, nu în funcție de isprăvi politice.

Isus Cristos este eternitatea care punctează istoria.

Dacă nu cunoști revelat – prin grație divin㠖 sau inspirat, nu cunoști nimic. De pildă, povestea cu mărul lui Newton, care a căzut. Nu știu unde am citit eu stupiditatea asta: “Il tomba dans une méditation profonde qui l’a conduit jusqu’a la loi de la gravitation universelle”. Și eu spun: dacă Newton gîndea pînă la Judecata de Apoi, nu descoperea nimic! Dar el a fost mult mai înțelept. Cînd a fost întrebat cum a descoperit gravitația, a zis: Am fost inspirat. Păi scrie pe măr, sau scrie undeva în natur㠓 legea gravitației”? Fenomenele lumii interioare și ale lumii exterioare tac. Iar omul autonom și orgolios creds că explorează lumea interioară și exterioară cu jocul lui de ipoteze și că descoperă ceea ce vrea el. El caută; dar eu spun că el caută, nu că află. Sau dacă află, trebuie să fie ca Newton, inspirat.

N-ar trebui să se vorbească așa mult despre democrație. Eu, în materie de democrație, nu am nici o părere personală. Mă bizui pe doi gînditori clasici. Pe Platon și pe Aristotel. Platon susține că sînt trei forme de guvernămînt degenerate:tirania, oligarhia și democrația. Aristotel spune că democrația este sistemul in care face fiecare ce vrea. Și eu am spus: după cum se vede.

Bergson e mai cuviincios ca Aristotel și zice că democrația e singurul sistem compatibil cu libertatea și demnitatea umană, dar are un viciu incurabil: n-are criterii de selecțiune a valorilor. Deci democrația e sistemul social în care face fiecare ce vrea și-n care numărul înlocuiește calitatea… Triumful cantității împotriva calității. Bergson a fost acuzat în micul dicționar filozofic al lui Stalin că e fascist.

Fără să gîndesc în stilul darwinismului social, nu pot să rămîn indiferent la incapacitatea democrației de a asigura selecțiunea naturală a valorilor. Democrații gîndesc corpul social aritmetizat: numără capetele toate și unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei! Asta e părerea mea despre democrație.

În democrație, numai întîmplarea naște un mare șef. De pildă, un mare conducător în democrație a fost Clemenceau, care a condus politic primul război mondial.

Eu, cît aș fi de aristocrat în gîndire, politic trebuie să fiu democrat. Masa e absolută; fiecare prost luat în parte e un prost și atît. Dar toți proștii aștia, luați împreună, sînt un principiu istoric.

Prin însăși ordinea ei ideologică, democrația îl obligă pe idiot să stea alături de geniu și să-i poată zice: ce mai faci, frate? Partea proastă este că oamenii de excepție pot ajunge captivi în cirezile democrate. Ce decide masa are un caracter absolut, deoarece prin masă se exprimă specia. Prin individ se exprimă personalitatea. Numai că, uneori, un individ ajunge să influențeze foarte mult asupra maselor. Aceștia sînt aleșii. Istoria este făcută de aleși. Paradoxul societății umane este că mulțimea îi produce pe conducători, iar aceștia o conduc. Ideea de echilibru social este caracteristica oricărei democrații burgheze. Asta e forța constantă a democrației. Iar extremelor – fie extremei stîngi, fie extremei drepte - , care violează ideea de echilibru social, democrația le este ostilă.

Eu nu sînt democrat. Am asemănat democrația cu jigodia la cîine: nu scapă decît cei care sînt tari.

Eu sînt democrat numai dintr-un singur motiv: din respect față de poporul român. Și pînă la urmă mi-am modificat poziția: nu sînt democrat, sînt demofil, iubitor de popor.

Democrația totală e cimitir istoric. Noi nu sîntem în pericol, că n-avem nici măcar democrație; un cimitir istoric presupune un trecut de viață care să fie îngropat.

Și totuși cel mai bun sistem social e cel care pleacă de la respectul măștii de om: democrația. Democrația e imperfectă, dar fără ea e greu de viețuit. Este un soi de haos suportabil.

Democrația este sistemul social care face posibilă existența idiotului alături de geniu. Dar ea se deosebește de egalitarismul comunist prin lege. În democrație legea funcționează, în vreme ce în comunism legea nu există; e tiranie.

Eu cred că omul e făcut de Dumnezeu și cred că Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el. Nu pot să spun că Dumnezeu a făcut un om purtător de drac. Dacă omul e făptura lui Dumnezeu, dracul intră ocolit acolo, nu intră cu voia Lui.

Un filozof care se zbate fie să găsească argumente pentru existența lui Dumnezeu, fie să combată argumentele despre inexistența lui Dumnezeu reprezintă o poartă spre ateism. Dumnezeul lui Moise este neatributiv. Cînd îl întreabă Moise pe Dumnezeu: Ce să le spun ălora de jos despre Tine? – Dumnezeu îi spune: Eu sînt cel ce sînt.

În fața lui Dumnezeu, geniul e văr primar cu idiotul.

Binele și răul sînt conceptelepedagogiei lui Dumnezeu față de oameni.

Dumnezeu s-a revelat, dovadă că este. De fapt, vînzoleala asta haotică a lumii actuale, frămîntarea lumii actuale, mă convinge că nu există decît Dumnezeu. Că totul e muritor, și universul și omul, și că lumea a fost făcută de Dumnezeu din nimic și o va spulbera din orgoliul divin de-a o face din nou – considerînd că prima lui ispravă s-a înecat istoric.

În celebra Déclaration des Droits de l’Homme et du Citoyen a Revoluției franceze, prima propoziție e o idioție absolută sau în cel mai bun caz un sofism: Oamenii sînt egali de la natură. Asta e ca și cum Kant ar fi egal cu Iliescu. Oamenii sînt inegali de la natură. Sint inegali înșiși membrii unei familii, în care unul poate fi genial, altul mediocru și altul imbecil. Substanța ereditară e un mister.

Egalitatea e cel mai mare dușman al libertății.

Principiul egalității, pe care-l vehiculează democrații din lume, funcționează în mod real numai în religie, fiindcă numai religia creștină consideră oamenii egali în fața lui Dumnezeu.

Eminescu, despre care Iorga spune că-i expresia integrală a națiunii române, iar Blaga că reprezint㠓ideea platonică de român”, e românul absolut. L-am definit eu: sumă lirică de voievozi.

Noica a fost o personalitate, dar a spune “epoca Noica” e ca și cum ai spune “epoca Ghiță Popescu”. Nu a fost nici măcar o epoc㠓Nae Ionescu”, cu toate că el într-adevăr, putea face epocă. La fel Eliade, Cioran. Face oare epocă un profesor universitar la Chicago? Iar Cioran a spus: Eu sînt cazul Cioran – și nu cred că s-a izmenit cînd a afirmat asta, pentru că, e evident, n-ați auzit de “ciorănism” în România. El este, ca de altfel și Eliade, o personalitate care s-a limitat la ea însăși. Însuși Iorga, din acest punct de vedere, i-a rămas inferior lui Maiorescu, pentru că Maiorescu a punctat epoca lui. Sămănătorismul lui Iorga a marcat, dar nu a făcut epocă, ci poate fi considerat doar un eveniment.

Europa e formată din trei familii de popoare: familia popoarelor germene, a celor latine și familia popoarelor slave. Părerea mea e că dominanta e latină și spiritul european nu e nici slav, nici german, ci latin. Latinitatea e dominantă europeană. Nu Germania. S-au zbătut germanii, dar sînt tot subalterni, ca și slavii.

Așa, dacă gîndești omul ca european, au nemții o expresie: a vorbi de puritate germană, poloneză, franceză este ridicol, pentru că popoarele Europei sînt die Fruchte einer Promenademischung (Progeniturile unei corcituri), adică două babe surde, cu doi cîini, stau la taifas și după două zile află că toți cățeii fătați de cățelușă nu seamănă cu fiul babei.

Evreii au geniu religios. Ei au creat două religii, iudaică și creștină. Mai glorioase nu văd religii în lume… Sînt o rasă superioară, sînt părinții religiei noastre. Pentru ei cultura înseamnă religie. Restul este artă și știință. Cultura înseamnă la ei spirit și numai ei au lăsat cultură pe unde au stat, ovreii. Cultura Europei e iudaică și civilizația e multiformă. Iudeo-germano-latino-slavă.

De ce au existat întotdeauna resentimente față de ovrei? – Stilul lor de viață. Cînd în Antichitate, au intrat în contact cu romanii, aceștia îi înțelegeau la nivelul sticlei. Nu știau ce sînt. Nu semănau cu romanii. Eu nu vorbesc rasial, vorbesc antropologic: pur și simplu nu-i înțelegeau.

În Evul Mediu, pe vremea cînd europenii aveau meseriași-bijutieri, rușii mîncau paie. Fără tradiția asta adîncă, nu se poate face supercivilizație modernă. Xenopol spune așa: Viciul esențial al istoriei românilor, din cauza războaielor neîntrerupte cu turcii, e absența de dospire îndelungă a Evului Mediu.

Extrema dreaptă, ca și cea stîngă, e falimentară. Omul nu e dispus, de dragul unei minorități numite elită, să ajungă iobag. Nici ultimul măturător nu este dispus să renunțe la libertate pentru că în frunte se află un tiran care e înțelept ca Platon. Înțelepciunea ăluia e de două parale. Dacă ăla se realizeză utopic pe sine, cel de pe stradă suferă.

Greșelile gîndirii de dreapta la noi? Absolutizarea totalitarismului, care este european falimentar. Excesele. Absolutizarea ideii totalitare, care confiscă personalitatea, și mai ales ignoranța în ceea ce privește onestitatea lui Hitler, acestea au fost greșelile. Hitler a spus: Nu respect decît un singur cuvînt, cel dat poporului german. Iar Ribbentrop a declarat că Germania n-are nevoie de prieteni, ci de supuși. Păi cum poți să mai fii colaborator cu un asemenea imperialism?

Orice extremă este socialmente insuportabilă, pentru că e lipsită de ideea fundamentală a oricărei societăți bine organizate, ideea de echilibru. Extremele violează ideea de echilibru social.

Și poporul, și foarte mulți intelectuali nu pot suporta extremele, iar democrația este ostilă extremelor, care confisc㠖 și extrema stîngă și extrema dreapt㠖 personalitatea umană. Nu cred însă că extrema dreaptă poate fi gîndită în paralel cu cea stîngă, cum se face. Extrema dreaptă nu confiscă proprietatea, personalitatea legată de proprietate. Extrema stîngă e egalitară; egalitatea coercitivă e sterilizantă.

Nu știu dacă fantasticul e din nimic sau din ceva, dar ca să fii fantastic trebuie să fii transsenzorial, în afară de concret și de real. Însă fantasticul nu e totuna cu misticul și la o adică el e mult mai aproape de senzorial și foarte îndepărtat de mistic: pentru că lui îi lipsește relația cu misterul.

Cărui bărbat nu-i plac femeile? În primul rînd le iubești pentru farmecul lor, și în al doilea rînd le iubești pentru că fac oameni.

Eu încerc o experiență: încerc să mă deparazitez de filosofie, de păduchernița metafizicii. Cioran s-a deparazitat mai demult, deși face filozofie. Un prieten de-al meu zice: te deparazitezi, dar folosești sculele ei. Da, dar dacă mă urc în tren, nu înseamnă că zeul meu e calea ferată.

În Evul Mediu s-a formulat de către filozofii șireți teoria adevărului dublu: secundum fidem – adevărul după credință și secundum rationem – adevărul după rațiune, ca să aibă cale liberă pentru filozofie. Adică să rătăcească pînă îi ia dracul… Că poți, în filozofie, să rătăcești pînă devii năuc. Ce-au realizat filozofii prin autonomia lor? Nimic! N-au nici un adevăr.

La urma urmelor, are și filozofia acces la adevăr, pentru că situarea spiritului în adevăr e vocațională.

Babele evlavioase merg la absolut rugîndu-se, iar filozoful trăncănind silogisme.

Francmasoneria dorește puterea cu lozinci democrate. Nu sînt religioși, au o singură religie: propria lor doctrină. Pe dușmani îi anulează social. Au o structură supranațională, deci sînt antinaturali. Toți cei care aspiră la unitatea speciei om anulează principiul competiției între popoare; anulează însuși principiul civilizației moderne, născută prin luptă.

Generația se naște așa: apare un cap – sau poate mai multe deodată, care sînt ancorate în același ideal. Și dacă idealul este strălucit reprezentat, devine formă modelatoare pentru cei care-l urmează. Trebuie acceptată ideea de oameni-model. În vreme ce apostolii se topesc în absolut, modelele se topesc în generații. Cei ce devin modele sînt creatori de epocă și de curente și astfel hotărîtori pentru cetate.

Noi am fost o generație favorizată: ne-am plimbat prin toate universitățile, peste toți scriitorii, peste toți gînditorii… Și am ajuns la limitele scepticismului autohton de tip ciorănesc. Adică nu sîntem, deocamdată, făuritori de sisteme general valabile.

Generația mea a debutat în euforia realizării României Mari și a murit în închisorile comuniste. Voi, care nu ați trecut prin închisori, știți cum arată și cei care închid și cei închiși. Aveți o perspectivă totală.

Tineretul de azi e net superior generației noastre. Și asta pentru că nu este ușor pentru el, în climatul ăsta fioros, așa cum ne-a fost nouă, într-o lume mai normală. Păi noi am trăit sub regalitate, scriam pe Palatul regal “ De închiriat” și nu pățeam nimic! A venit bolșevismul rus cu armele peste el, peste tineret, și el se scutură la mal ca rața de apă. S-a văzut acum în răscoala din ’89… Generația actuală e grea de glorie. Ca să te scuturi de bolșevism în plin bolșevism – păi cum se cheamă asta?

Geniul e relief, noutate, invenție, creare de epocă și stil. Nu e neapărat un înțelept, ci un suprainteligent. Geniile sînt originale, în măsura în care originalitatea e posibilă. În fond, maxima mea a fost aceasta: Dumnezeu este creator, iar omul imitator. Prin încercarea de a imita mereu Divinbitatea, prin proximitatea față de divin, geniul e mai apropiat de cer; dar nu sînt în măsura în care e apropiat sfîntul.

În fața lui Dumnezeu nu există genii, Dumezeu lucrînd nu cu genii, ci cu oameni.

Gheorghiu-Dej a fost o maimuță revoluționară; a crezut că face și el revoluție, deși imita bolșevismul rusesc. Adică: să arestez oameni fără judecată, să-i țin indefinit în temniță, să-i pun în regim de exterminare, să-i ucid dacă vreau – asta numea el revoluție. Așa făcea Stalin. Și Dej, imitîndu-l, credea că e revoluționar. De fapt a fost o maimuță balcanic㠖 a tiranizat poporul român la adăpostul armelor rusești. Nu? Ce originalitate are revoluția românească? Dar n-are nici cea rusească originalitate… Păi știți cum am definit eu revoluția rusească? Iacobinism tătaro-mongol! Teroarea iacobină mutată în stil tătăresc la Moscova.

Dumnezeu a făcut lumea și pe om; și cu om a încoronat creația sa. Și l-a însărcinat să cunoască lucrurile. De-acolo vine denumirea lor. – Originea primordială a capacității de a determina numele lucrurilor, care este o operație logică; originea mistică a gîndirii logice.

Apariția unui mare gînditor e pentru creier ca o baie pentru un om care a muncit, a asudat, s-a murdărit și se spală. Gîndirea este o “spălare” a creierului. Asta mă face cîteodată să cred că gîndirea nu e din creier și că acest creier e numai un sediu… De ce gîndirea nu e produsă de creier, care e numai un sediu? Fiindcă n-o produc toate creierele. Dacă inteligența ar fi produsul creierului, atunci între Goethe și nea Ghiță n-ar mai fi nici o diferență.

Eu am spus că sînt anumite zone ale corpului social unde greva trebuie considerată crimă antinațională. Păi ia închipuiți-vă că toți brutarii din România fac grevă! Nu mai mîncăm pîine?! Există zone ale economiei unde greva trebuie să fie, în principiu interzisă.

Mare noroc că există oameni care sînt idioți! Funcția idiotului e pozitivă, pentru că fără el n-am înțelege nici geniul, nici normalitatea. Păi cum am cunoaște noi un om pe care-l numim desăvîrșit, dacă n-ar fi prezenți ăștia, idioții?

Iliescu se află în treabă. Pentru activiștii de partid aflarea în treabă e metodă de lucru. Ăștia sînt activiști de partid – e neobolșevismul actual al României… Păi el a declarat în platforma-program că admiră valorile ideale ale comunismului! Cum ai spune: sînt încîntat de dulceața și de deliciul produs în mine de cancer…

Corpul social e atît de afînat, încît, ca șopîrlele se furișează la conducere și ajung acolo impostori. Există fisuri în aparatul social și de stat prin care se prelinge încet, inevitabil, impostura. Chiar și în cele mai strălucite cetăți. Ce, credeți că în Franța ajung sus numai personalități remarcabile? Cînd e vorba de personalități, n-ai încotro, trebuie să le imiți. Fiindcă imitația e un fenomen social inevitabil. Dar nu poți să imiți un prost, nici un impostor. Cel mult îl compătimești.

Am auzit odată un profesor de la Politehnică; am avut impresia că asist la un balet de urși. Dacă într-un salon, într-un colț, unul fumează și tace, ăla e inginer… Inginerul e practic, savantul nu e practic. Cînd i s-a spus lui Max Planck, creatorul fizicii cuantice, că s-a mai găsit o aplicație, el a spus: care e, mă? Uite care… - Ca să vezi, nici nu m-am gîndit!

Inteligența, oricît de mare nu e suficientă pentru a te curăța de prejudecăți. Cu cît inteligența e mai mare, cu atît prejudecata e mai voinică, pentru că ai aparat s-o justifici.

Se spune despre Nae Ionescu că scuipă inteligență.

Definiția lui Nae Ionescu e aceasta: meditația metafizică mutată la nivel cotidian, sau ridicarea cotidianului la nivel filosofic. Nimeni n-a făcut asta în presă pînă la el, nici măcar Eminescu. Deși a fost un foarte mare gînditor și deși rămîne cel mai mare jurnalist, Eminescu n-a filosofat în publicistică.

Călinescu, față de Nae Ionescu, nici n-a existat; n-avea vocație filosofică nici cît un măturător. Nae Ionescu nu se măsura în vremea lui cu nimeni. Era el însuși.

Nae Ionescu trebuie definit comportamental, în sensul că avut o atitudine justă față de toate evenimentele din România. N-a gîndit însă just întotdeauna. Eu l-am apreciat mai mult atitudinal, nu ideologic; nu-l prefer pe omul politic.

Întrebat fiind cum înțelege gîndirea, în formă pură sau în exemple, Nae Ionescu a răspuns: exemplele au fost lăsate de Dumnezeu pe pămînt pentru ca ideile să fie sesizate senzorial și de proști.

A spus despre Zelea Codreanu un lucru, Nae Ionescu: Eu mă screm și lui îi vine…

Nu știu de ce gluma asta de-a face istorie se practică atît de mult. Dacă ai cultul istoriei, ai cultul apariției și dispariției; e consolator acest joc? Istorismul, adică perspectiva istorică asupra vieții și lumii, a dus în cimitir. Ne înecăm în istorie. Pentru că istoria nu te învață numai să faci ceva, ca popor; cu istoria tot ce însemnezi în interiorul unui popor devine discutabil prin faptul că nu poți, la infinit, să lucrezi la facerea ta, ci dispari și apare altcineva care, chiar dacă nu te înlocuiește, te prelucrează. Și dacă nu poți ieși din devenire, nu poți scăpa de tristețe; tristețea metafizică e fructul devenirii. Sînt proști istoricizanți care se consolează prin devenire. Devenim mai civilizați, nu? Sau mai culți… Adică murim ca și caprele, numai că e mare lucru că există Kant, Descartes, există Newton, mă rog, atîția mari creatori de cultură, și există și făuritorul de religie, Cristos – dar nu ne interesează!

Istoria e întemeiată pe istoria dintre Eva și dracul. Așa începe istoria, această rătăcire a omului, ca o damnație. ar la apariția lui Cristos, atunci s-au suprapus teandric omul divinizat și divinitatea om și istoria a fost anulată.Cioran are o afirmație extraordinară: Istoric este tot ceea ce este supraistoric. Creștinismul a punctat supraistoric, deși a apărut în istorie.

Sînt două mari discipline guvernate de principiul ireversibilității: termodinamică și istoria.

Kant spunea că el e propriul său legiuitor și stăpîn. Lucru la care eu am făcut așa: pîrț! Așa e el legiutor și stăpîn cum sînt eu popă în cartier.

Nu e om, Kant. N-a reușit să fie om cu toată stabilitatea lui. Iar badea Gheorghe, care se sincronizează cu clopotele de la biserică, e laureat al premiului Nobel pe lîngă Kant.

Eu am citit Cronica rațiunii pure ca student și am înlemnit de emoție. Acum am față de ea, ca mistic biblic, considerația pe care am avut-o față de Informația Bucureștiului. Dar a trebuit să fac 80 de ani…

Legionarismul era în înseși ideile epocii, dar leginarismul nu putea să iasă cîștigător deoarece avea la bază o eroare – naționalismul absolut, care este impracticabil. De la excesul de naționalism li s-a tras sfîrșitul legionarilor.

La comuniști, dacă nu ești cu ei – sau nu mai ești cu ei – înseamnă că ești legionar. De ce acest “sindrom legionar” la bolșevici mă întrebați? Fiindcă legionarii sînt singurii români care n-au avut în dicționar la litera G cuvîntul glumă și cînd îi prindea pe comuniști era vai de cozonacul lor.Dar de fapt, nici comuniștii nu știu de glumă; ăsta-i punctul lor comun cu legionarii.

Nu se poate spune că mișcarea legionară n-a fost puternică! N-a avut rezultate pozitive fiindcă extremismele sînt greu suportabile. Nici fascismul italian n-a durat, nici național-socialismul german n-a durat și erau similare cu mișcarea legionară. Deosebirea dintre ele și mișcare este aspectul religios al mișcării legionare. Nici fascismul și nici național-socialismul n-aveau caracter religios. Hitler era cu mituri germanice, Mussolini era ateu. Într-o întrunire se spune, Mussolini s-a uitat la ceas și a zis: Îi dau ultimatum lui Dumnezeu ca în cîteva minute să mă trăsnească dacă există! Și apoi s-a uitat la ceas. Au trecut minutele și a demonstrat că Dumnezeu nu există.

Cel mai potrivit sistem social-politic este liberalismul. Pentru că asigură elita conducătoare,triumful personalității, triumful elitei conducătoare, nu-i așa, și nu deranjează cu nimic mersul dogmatic al lumii creștine. În climatul creat de liberali se poate respira spiritual și se poate progresa material, valorile mișcîndu-se nederanjate de nimeni. Democrația înseamnă mai puțin decît liberalismul, care are într-un anume fel și un aspect aristocratic. Indiferent cine conduce Partidul Liberal astăzi, poporul român nu poate să evite liberalismul, fiindcă îi datorează crearea statului român modern și a societății române moderne. Mă interesează liberalismul biruitor în Statele Unite, în Japonia și în vestul Europei. El devine, prin această biruință, ispititor pentru vînzoleala din spațiul răsăritean.

Liberalismul te duce cum te duce trenul la destinație. Liberalismul favorizează corpul social: te instalează în sistem și n-ai încotro…

E un fenomen istoric, dar punctează timpul și spațiul istoric cu constantele lui extraordinar de utile. Liberalismul oferă constantele în timp și în spațiu ale ordinii umane, cu toate că a apărut istoric. Așa cum creștinismul a apărut istoric; dar a punctat cu eternitatea timpul și spațiul.

Pe spațiul domnului ăstuia foarte mare care se cheamă întreprinzător, pe pașii ăstuia se naște toată civilizația modernă. În urma liberalismului se află uniformitatea, care economicește e sterilizantă, iar în fața lui nu se află decît haosul.

Singurul sistem suportabil, fiindcă e copatibil cu demnitatea și libertatea umană, este liberalismul englez. Liberalismul instituie concurența ca o competiție de valori, și nu confiscarea umană. El are un singur defect:prin competiția dură care se practică în liberalism, nu poate fi evitată apariția deșeurilor sociale, adică a neajutoraților. Orice sistem social rămîne pînă la urmă un joc deschis, neterminat. Nu s-a găsit formula de echilibru între individ și societate care să n-aibă nici un rest.

Unde e omul, în imanență, absolut liber? Într-o bisericuță din lemn din Maramureș, unde sacerdotul creștin vorbește de mistere, de taine, și se lasă învăluit de ele ca și credincioșii.

Omul e liber și eliberat numai în templul creștin, acolo, în ritual, cînd se comunică tainele care îi învăluiesc deopotrivă și pe sacerdot, și pe credincioși. Ca să fii cu adevărat liber, trebuie să înlocuiești infinitul și autonomia gîndirii cu credința în Dumnezeul creștin: “Robește-mă Doamne, ca să fiu liber!” (Imitatio Christi)

Libertatea eu o asemăn cu o frînghie agățată de undeva, de sus. Te poți urca pe ea la cer, participînd la actul mîntuirii tale creștine, sau poți să cobori în întuneric. Bipolaritatea libertății. După creștini, libertatea este vehicolul cu care poți să cobori în întuneric, dacă ești vicios. Infractorii sînt primitivii actuali, pentru că ei nu sînt adaptabili la morala zilnică și o calcă fiind liberi. Am învățat la închisoare că omul e un animal stupid, deoarece confiscă libertatea semenilor săi. Tiranul e un om absurd și lipsit de rușine. Nu îi e rușine să își chinuie semenii. Oricum sîntem captivi în univers. Ne ajunge această grozăvie. Dar să intensifici această captivitate pînă la nivelul pușcăriei – numai omul e capabil de asemenea nebunie.

Liberatea omului e partea divină din el.

Limba română are virtuți complete, adică poate fi vehicol a tot ce se întîmplă spiritual în om. E foarte greu de mînuit. Prin ea poți deveni vultur sau cîntăreț de strană. Limba română are toate premisele valorice pentru a deveni o limbă universală, dar nu știu dacă e posibil acest marș istoric. Dacă am fi fost un popor cuceritor… Noi, românii, nu punctăm universalitatea nicăieri. Și asta ne face sceptici. Ceea ce ne lipsește este îndrăzneala.

Luciditatea este o limpezire a spiritului nimicitoare. Cînd ești lucid ești în fața cimitirului. A fi lucid înseamnă a-ți da seama perfect de limitele și neputințele tale. Luciditatea este o categorie dizolvantă. În măsura în care Dumnezeu trebuie primit, și nu înțeles, la Dumnezeu nu ai acces prin luciditate.

Mă întreba Marin Preda cum era cu macedoromânii și i-am zis: domnule Preda, macedoromânii nu sînt români, sînt super-români, români absoluți. Atît de năpăstuți și goniți, au instinct național de fiară bătută. Iar eu și dumneata pe lîngă ei, avem forță domestică de rațe. Măcăim. Am stat cu macedoromâni în temniță. Îi băteau pînă îi omorau, dar nu declarau nimic. Au o bărbăție perfectă.

Manifestul comunist e avanghelia roșie a comunismului. Chiar unul din autori îl numește “evnghelia” lor: așa evnghelie la așa autori. E cea mai crîncenă manifestare umană din cîte am citit. Nu-i interesează pe Marx și pe Engels decît distrugerea legică a burgheziei în istorie, nimicirea unei clase, chiar dacă în burghezie un muncitor calificat de la uzinele Ford are salariu cît un secretar de stat sovietic. Da’ n-are importanță. Să piară burghezia! Ăsta e tot conținutul Manifestului. Regele Mihai I de Hohenzollern a izbit neamul nemțesc de la Baltica la Creta într-o noapte și a salvat poporul român de la dezastru. Mihai, regele românilor, a pus pumnul în balanța forțelor, înclinînd-o în lagărul democraților, într-un moment în care nu se știa în care înclină, nici în senatul francez, nici în cel american. Că am redus războiul cu un an, pentru ca Hitler să nu facă arme speciale, că-n Anglia nu mai rămîneau atunci decît iepurii din vizuini…

Ceea ce e curios în persoana mea e că sînt un mistic industrialist. În planul meu din anii ’40 aveam paisprezece miliardari români. Atîta plănuisem eu. Ăia făceau cît paisprezece state române de astăzi. O linie ferată dublă București – Episcopia Bihorului ăia o fac în două veri, iar statul în vreo nouă ani. E un viciu de sistem, de structură aici. Noi a trebuit să copiem haosul muscălesc.

Știți ce înseamnă un bun ministru? Nu să fii bun funcționar, ci să ai vocație de stăpîn. Cînd un ministru e funcționar, se încurcă în hîrtii. Iar ca prim-ministru, trebuie să porți în geantă imaginea ideală a României, spre care să te miști asimptotic.

Un mister care se leagă și se dezleagă devine o problemă și nu mai e mister. Misterele sînt supranaturale și sînt singurele mijloace de ieșire din înlănțuirea cosmică, din limitele comunității și din mărginirea personală. În orice caz, dacă un mister este comentat și i se găsește un răspuns, atunci misterul se cheamă problemă și răspunsul, soluție.

E adevărat că misterul nu e comod, te neliniștește. Dar dacă misterul sr fi absent, neliniștea metafizică a cunoașterii ar dispărea și omul ar deveni mineral. Funcția pozitivă a misterului este incitația spiritului nostru de a-l dezlega. Lupta dintre intelect și mister se datorește nu numai intelectului, vocațional, ci și misterului. Trebuie să recunoaștem că sîntem tîmpiți…

Sacerdotul creștin nu e mistagog, el nu interpretează misterele. Mistagog e păgînul, care interpretează falsa lectură a vieții și universului – și asta se cheamă mitologie. Preotul creștin nu tălmăcește misterele, ci le comunică, fiind învăluit ritualic de ele, ca și credincioșii. Dogma euharistiei, dogma Trinității… ce, e de nasul unuoi popă să le comenteze, comportă asta comentarii?

Mistica nu e altceva decît vehicularea misterului.

A ști la scară umană, poate fi folositor – dar în nici un caz mîntuitor.

E mai mîntuitoare o rugăciune într-o biserică din Găiești decît Platon.

Ideea morții absolute stă la baza smintelii moderne.

Heidegger spune așa: ca să ieși din anonimat, trebuie să trăiești neliniștea perspectivei neantului zilnic. El te îndeamnă, Heidegger, să trăiești murind absolut în fiecare zi!

Moartea mă determină să fiu esențial. M-a impresionat foarte mult sunetul pămîntului căzînd pe coșciugul lui Nae Ionescu.

Morții antici nu sînt deloc frumoși. Numai morții creștini sînt. Am găsit totuși la Homer un mort de toată frumusețea: Pentensileea, regina amazoanelor, omorîtă de Ahile. Și plînge Ahile că a omorît frumusețea asta de femeie… Și-atunci Tersit – vocea poporului muncitor – se apucă să insulte cadavrul Pentensileei. Ahile îi dă un pumn și-l omoar㠖 pe poporul muncitor – că-i obraznic și că insultă cadavrul ăleia. Aici am văzut așadar o frumusețe, deși în principiu, morții antici nu sînt frumoși. Creștinii sînt cei care au introdus masca frumoasă a mortului.

Cine slujește lui Cronos este obsedat de imaginea cimitirului.

Sigur că forma ideală de guvernămînt e monarhia. Monarhia ar presupune și alegeri, și partide și ar presupune un arbitru: acest arbitru, văzînd forțele politice în conflict, alege el, de fiecare dată, dar n-o alege pe cea mai populară, ci pe cea mai adecvată interesului general. Deci monarhia n-are criterii de conducere democratice. De fapt monarhia a făcut România Mare, iar democrația a mai redus-o.

Omul e guvernat pe pămînt de două morale: de morala dogmelor, care e creștină și eternă, adică absolută, și de morala normelor, care, ca morală laică, e construită pe puținătatea și imperfecțiunea omului. Morala laică nu poate fi desprinsă de morala absolută și ea arată că omul se mișcă asimptotic la perfecțiune, pe care n-o poate atinge niciodată.

Morala în sine, autonomă, e mai primejdioasă pentru religie decît ateismul. Știința moravurilor, ca teoretizare a moralei laice, este din punctul de vedere al Absolutului religios egală cu zero. Seamănă cu Mersul trenurilor, după părerea mea. Poți s-o schimbi, ca pe tren, la care stație vrei. Omul autonom nu e capabil să creeze o ordine morală. O primește de sus, sau nu o primește deloc. Cum e posibilă morala publică? Prin înstăpînirea absolută a moralei religioase creștine. Dogmele creștine trebuie să poruncească normele morale, care, fără ele, nu se deosebesc de Mersul trenurilor decît prin obiect. Morala publică într-un stat creștin trebuie să stea sub imperiul certitudinii dogmelor creștine reflectate imperfect de omul mărginit. Dacă nu situăm Biserica deasupra statului, ne aflăm în trebă și face fiecare ce vrea.

Cateheza poate să furișeze morala – cum spune Dante – ca șarpele în răzoare.

Elitele morale sînt mai presus decît cele intelectuale. Mie îmi plac oamenii care fac judecăți. Cei care fac silogisme sînt față de adevăr, cum sînt curcile alea care se încurcă printre popice.

Napoleon face adevărata istorie a Revoluției franceze. Un om care a refăcut ordinea naturală, punînd parul pe haimanalele de pe uliță. Cînd a fost întrebat cum își explică intrarea armatelor sale în Țările de Jos ca pe bulevard, în timp ce regii Franței se pinteau la ele zadarnic, Napoleon a răspuns: N-au intrat armatele Franței, ci ideile revoluționare de pe drapel! Începuse o nouă filozofie a istoriei, cu Napoleon.

Am fost acuzați, noi, ăștia de dreapta, că exagerăm puterea națiunii. Toate popoarele fac așa. Nemții se consideră buricul pămîntului, englezii două buricuri ale pămîntului, francezii trei buricuri și jumătate. Fiecare crede că neamul lui e buricul pămîntului.

Românismul a însemnat, pentru generația noastră, să fim noi înșine. Că a fi la stînga înseamnă a fi în pom. Fiecare popor vrea să fie el însuși. Și am vrut și noi, ăștia de dreapta, să fim români.

Sînt român și ca român mă socot buricul pămîntului. Că dacă n-aș fi român, n-aș fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Adică nu pot extrapola substanța spiritului meu la alt neam. Sînt român prin vocație. Tot ce gîndesc devine românesc.

Dacă există o știință a națiunii, eu sînt de meserie român.

Naționalismul poate fi practicat și cuviincios. Nimeni nu poate interzice unui popor să-și trăiască tradiția și istoria cu gloriile și înfrîngerile ei. Pârvan zice: etnicul e punct de plecare și universalul punct de sosire. Eu, ca naționalist, am gîndit multă vreme că națiunea e punctul terminus al evoluției universale. Cînd dispar popoarele, intrăm în Turnul Babilonului.

Fără nemurire și mîntuire, libertatea e de neconceput. Omul, dacă nu are în substanța lui ideea nemuririi și mîntuirii, nu e liber. Seamănă cu berbecul, cu capra, cu oaia…

mul a depșit condiția de animal abia atunci cînd în el a apărut ideea nemuririi, care nu trebuie confundată nici cu pemanența speciei, nici cu concepția estetică a gloriei.

Fără Dumnezeu omul rămîne un biet animal rațional și vorbitor, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri. Și el rămîne așa chiar dacă este laureat al premiului Nobel sau măturător. Cînd, unde și în ce scop a apărut el în calitatea asta de om? Dacă se întreabă singur și nu e un zeu în dreptul casei care să-i reveleze data începutului, înseamnă că omul rămîne un biet animal rațional care vine de nicăieri și merge spre nicăieri.

Omul istoric moștenește pe cel primordial, care, jucîndu-se pe frînghia libertății, a împletit purul cu demonicul, viața cu moartea, lumina cu întunericul, libertatea cu înlănțuirea și, rămînînd captiv, jocul dintre el și lume, pepetuu neîmplinit, este un amestec de sfînt și drac, chiar dacă pare a fi intefgru. Suferă de toate bolile și viciile imaginabile. Nu poate ieși singur din el și din natură.

Omul nu se poate autodefini. El se definește prin semeni. Constatăm actul individuației, dar nu ne dăm seama cotidian de incapacitatea autodefinirii. Eu, Petre Țuțea, spun ce cred eu despre mine și cînd rămîn singur cu mine uit și unde m-am născut; și în singurătate aș muri de melancolie ca maimuța lui Andreev. Prezența mea e definită de contemporanii mei.

Drama omului este dualismul existenței lui; e alcătuit din corp și suflet și joacă între corp și suflet la infinit. Corpul nu e etern, iar sufletul, chiar dacă este, nu e convingător. Dar nici corpul nu este, în nici un fel convingător. Capul nu are biruință definitivă; faptul că e muritor îi anulează esențialitatea. Tot ce există în noi și nu ne obligă să ne sinucidem din disperare, se cheamă spirit.

Renașterea italiană, unde omul este situat în centrul universului, este eretică din punct de vedere creștin. Autonomizarea puterii omului este în sine demonică. Părerea mea este că omul este cel mai semnificativ, de fapt, singurul care este om, este homo religiosus.

Deoarece setea de absolut nu i-a fost satisfăcută la grad biopsihic, omul e etrn trist.

Aotonomia spirituală a omului este iluzorie și ea se mișcă perpetuu între Dumnezeu și dracul. Fără credință și Biserică, omul rămîne un simplu animal rațional și muritor, raționalitatea avînd doar caracterul unei mai mari puteri de adaptare la condițiile cosmice decît restul dobitoacelor. Cînd zici că omul e un animal rațional, și muritor, raționalitatea avînd doar caracterul unei mai mari puteri de adptare la condițiile cosmice decît restul dobitoacelor. Cînd zici că omul e un animal rațional, atributul raționalităților îl distinge de restul vietăților, nescoțîndu-l din perspectiva morții absolute.Moartea devine relativă, ca o trecere numai prin religie – știința, oicît de savantă, nescoțînd omul decît aparent din regnul animal. Nici o consolare că eu mă deosebesc de elefant sau de ccapră pentru că fac silogisme, dacă apar și dispar în mod absurd din natură.

Scara valorilor umane conține: sfîntul, eroul, geniul și omul obișnuit – dincolo de aceștia situîndu-se infractorul. Sfîntul, eroul și geniul sînt fără voia societății, care e obligată să-i recunoască. Nimeni nu-ți contestă dreptul la existență dacă ești om obișnuit, dar nimeni nu trebuie să facă confuzie între tine, sfînt, erou și geniu. Oamenii sînt egali în fața legii, adică trebuie respectați ca atare, dar nu confundați, nu făcuți identici, că e o gogoașă… Nimeni nu-ți contestă dreptul la o viață normală dacă porți masca de om. Numai că dacă ești mediocru, nu trebuie să te instalezî în vîrf, pentru că nu e nici în interesul tău. Acolo trebuie să stea cei dotați. Sfîntul stă în fruntea tablei valorilor pentru că el face posibilă trăirea absolutului la scară umană. Eroul se consumă făcînd istorie și nedepășind sfera laicului. Eroul este admirat – așa cum este și geniul – dar nimeni nu i se închină, chiar dacă fapta lui aduce foloase reale omului. În vreme ce sfîntul se situează dintru început în eternitate, eroul moare în istorie, pentru că urma pe care o lasă el, ca om împlinit, este fixată doar în timp și în spațiu.

Omul nu e o sumă de miliarde de celule sau de organe. Că nu sînt independente nici ficatul, nici rinichii, nici stomacul, nici creierul, nici sistemul osos. Omul, ca întreg nu poate fi gîndit decît biblic; științific, nu. Moise e mai valabil decît ultima noutate evoluționistă a științei.

Eu disting între omul modern și omul istoric. Omul etern este omul primordial, integral creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea Lui. Iar omul istoric e omul care devine, și raportat la acest primordial, e un fel de neom. Istoria e neomenie lui. Că nu se poate, din cel ce am fost întreg, să fiu dumicat în epoci, în zile și în clipe. Omul istoric e captivul clipelor, nu numai al anilor, lunilor, zilelor, și orelor din timpul lui Ștefan cel Mare sau de cînd vorbesc eu acum, ci și al clipelor în care îl definesc ca neom. Că trebuie să acceptăm: omul etern are un sinonim, homo religiosus. Omul religios e omul etern. Omul științific e neomul istoric. Tot ce face el poartă pecetea preaomenescului lui.

Umanitatea o iubești lesne. Pe om mai greu.

Ordinea nu trebuie să fie confiscatoare, ci protectoare, deoarece ordinea în afara adevărului, e dezordine. La germani e o ordine pe care nu o simți. Chiar cînd vezi un polițist, ca o statuie, pe stradă, el nu-ți apare coercitiv, ci regulator.

Originali, vorba lui Heidegger, nu sînt decît idioții. Altminteri doar Dumnezeu e original, iar Aristotel nu e original, că nu face decît să descrie opera lui Dumnezeu. Dar Aristotel, nu încape îndoială, e un geniu, pentru că descrie genial opera lui Dumnezeu.

Personalitatea e acel individ înzestrat cu capacitatea de a se dărui. Eroul este o personalitate, deoarece nu-și mai aparține.

Personalitatea e un ins care influențează ambianța prin simpla lui forță harismatică. Un om cu har. Nu e nevoie să fie savant, ci să aibă har.

În majoritatea Dialogurilor, Platon nu rezolvă nimic. Dialogurile lui sînt aporii, adică înfundături. Platon e în impas permanent. În asta se vede geniul lui, față de Kant, care e mai plăvan: el are impresia că rezolvă. Platon își dă seama că nu rezolvă nimic.

Eu am afirmat odată într-un salon, că Platon este mișcarea spiritului înlăuntru eternității. Cînd gîndim, toți sîntem platonicieni. Dacă eu încerc să gîndesc universul, trebuie să mut Biblia în universul înghețat al ideilor platonice. Asta înseamnă meditația. Platon a intuit cel mai bine jalea omului neputincios în fața esențelor.

Față de măreția lui Cristos, Platon e un personaj mărunțel și cuviincios. Pe Platon poți să-l scuturi și constați că arhetipurile lui sînt filozofice, dar dacă muți arhetipurile acstea în în religia lui Cristos, devin modurile în care el vede divinitatea. Platon n-are divinitate, pentru că la el divinitatea e un simplu “demiurg”, ceea ce în grecește înseamn㠓meseriaș”.

Cînd Charles Maurras a spus la politique d’abord (politica mai întîi), a spus un mare adevăr. Fără politică sîntem pierduți. Adică ne împungem ca berbecii unii pe alții. Un mare om politic e un om care are har. El face posibilă existența comună a oamenilor prin spiritul lui de organizator și legiuitor.

Partidele politice sînt cai la carul de aur al istoriei românilor; cînd devin gloabe, poporul român le trimite la abator.

Poporul român, din punct de vedere politic, e greu de glorie.

Păi dacă îi adunăm pe toți miniștrii români de la 1900 la 1918, noi am fi putut furniza Angliei și Imperiului Britanic cel puțin cinci miniștri… Iar cînd vorbesc de Ionel Brătianu, ar trebui să mă ridic în picioare, așa a fost de mare ca om de stat! Și a fost inginer… Ceea ce înseamnă că politica e o artă, o vocație.

Politicul este legat de setea de putere, iar economicul este lupta de interese. Știi cum văd eu diferența dintre omul politic și cel economic? Omul politic este vulturul de sus, iar negustorul, rața de jos care se uită la el.

Am dorit dintotdeauna să fac o teză de doctorat cu tema Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români.

La întrebările fundamentale “de ce?” și “în ce scop?” aporetica rurală românească răspunde: “d-aia”.

A venit odată un franțuz la noi, cu niște mașini, iar una nu funcționa tocmai cum trebuie. Dar românul zice: merge și așa! Trebuie să scăpăm de acest “mege și așa”; c㠓merge și așa” înseamnă că merge oricum. Nu oricum, nu oriunde, nu oricînd și nu orice.

La pușcărie am demonstrat vreme de două ore că istoria românilor dezgolită de crucile de pe scuturile voievozilor e egală cu zero. Că doar voievozii nu s-au bătut pentru ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica.

Prima condiție a unui român este să creadă este să creadă că poporul român este așa cum sînt pomii, cum sînt animalele, cum e regnul vegetal sau animal… Ce face poporul român e mai puțin important decît faptul că el este pe lume.

Poporul român nu e cu nimic inferior poporului german sau francez. Că n-avem un Goethe, dar avem un Eminescu. Din punct de vedere politic, vifornița din spațiul în care s-a desfășurat istoric poporul român ne arată că sîntem unul din marile popoare ale Europei. Care cronicar spune, Costin parc㠖 n-am fost noi “în calea răutăților”? A reușit vreo invazie să-ăi impună stilul și credințele aici?

În Consiliul de Miniștri am vrut să lămurim problema aceasta, cum să se limiteze creșterea populației, iar eu am fost de părere că românii trebuie să se înmulțească ca sardelele, sa creeze o superindustrie ultramodernă, să se înarmeze pînă în dinți și să se ducă în vizită războinică la popoarele vecine, culcîndu-le la pămînt. Și asta am gîndit-o în România! Îmi spunea un ministru: Sînteți cinic, domnule director. I-am răspuns: Nu. Sînt excesiv de patriot, domnule ministru. Eu gîndeam ca naționalist, bineînțeles. N-am avut încotro. Sînt un imperialist…

Eu am făcut un haz ca secretar al Comisiei economice, spunîndu-le: Domnilor, eu aș vrea să crească populația României, pînă-ntr-acolo încît la Athénée Palace sa poată să mănînce toți mămăligă cu fasole!

Eu aveam niște planuri pentru poporul român: cucerirea Bulgariei și a Ucrainei, într-o fază istorică, și mai tîrziu vom mai vedea… Dar nu poți cuceri cu minciuni democratice și cu un popor din care cinci milioane mănîncă doar de trei ori pe săptămînă…

Cum văd participarea românilor de acum la mîntuirea lor? – Simplu. Ducîndu-se la biserică. Și folosind știința ca peria de dinți. Tot ce spune știința să nu-i lase cu gura căscată și tot ce spune un popă de la Cucuieții din Deal să considere adevăr ritualic.

La români prostia e o infracțiune, căci vorba-ceea:”Poți umbla două ore în galop prin București și să nu dai de un prost”.

Întotdeauna cînd gîndesc în spiritul poporului român, mă mut cu arme și bagaje cu speranța în viitor. Un grec, mi se pare, a spus nu știu dacă la Atena sau aici, În București: Noi nu mai sîntem, dar voi, românii, veți fi.

Grecii, cînd își citesc istoria gîndiriidin spațiul lor, at trebui, vorba lui Cioran, să se sinucidă. Capătă sentimentul inutilității și al decadenței. Adică nu mai poartă numele de greci decît în mod geografic. Atît! Ceea ce nu e cazul cu noi.

Am făcut o mărturisire într-o curte cu șase sute de inși, în închisoarea de la Aiud. Fraților, am zis, dacă murim toți aici, în haine vărgate și în lanțuri, nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el!

Un tîmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniță pentru un popor de idioți! De asta numai eu am fost în stare…

În principiu, am certitudinea invincibilității poporului român; și că așa cum a ieșit din impas cu Ceaușescu, va ieși din orice impas. Așa cum făcut Unirea Principatelor, împotriva a trei mari puteri, otomană, austriacă și rusă și a făcut unitatea înaintea unității Italiei… E atît de viguros neamul ăsta al nostru, că nu mă îndoiesc că virtuțile îl scot din impas. Asta e certitudinea mea. Istoria lui îmi dă argumente în sprijinul credinței mele că poporul român nu poate fi înfrînt.

Dumezeu e român sau dacă nu sînt împotriva lui! În lumea valorilor prietenia este cîteodată o rpimejdie: ea falsifică ierarhia valorilor. Nu prin sentimentul amiciției se definește o valoare, ci prin rangul uman la care-ți ridici comunitatea din care faci parte.

Mi-ar fi plăcut să fiu profesor. Profesorul este fabricant de oameni. Profesorul seamănă cu un tîmplar ca ia un lemn murdar din noroi, îl spală și face mobilă de lux.

Progresul tehnic nu e un adevăr, ci o comoditate. Progresul e un util variabil. Ar fi fost util și pentru greci avionul, să nu se ducă dintr-o cetate într-alta călare pe măgar.

Nu e de conceput libertatea fă ră proprietate. Orice om trebuie să fie considerat proprietar individual ipotetic, chiar dacă nu posedă nimic.

Pot să fie ciuperci partidele, dar să binevoiască să respecte doi termeni: țăranul stăpîn la sat și întreprinzătorul stăpîn în comuna urbană. Dupa aia putem urla ca la terasă.

De cele mai multe ori proștii sînt atei, intelectualiști pînă peste poate, comunitariști și foarte toleranți, în sensul unui dezmăț al libertății. Au o mare rezervă față de cei care vorbesc în termenii credinței și ai națiunii.

Proștii reprezintă ideea de repetiție goală: o iau în totdeauna de la început. Sînt invariabili ca orice lucru neînzestrat.

Protestantismul est o religie coborîtă la rangul de morală pentru grădinița de copii.

Pudoarea creștină e atît de pură, încît carnea eroticului creștin, capătă pecetea spiritului, ceea ce pînă la creștini n-a realizat nimeni.

e este rațiunea de stat? Este exercițiul nelimitat al puteri, aparent legitim care îmbracă masca interesului public și care se exercită dincolo de bine și de rău, adică dincolo de ordinea religioasă, morală și de drept. Cînd e vorba de stări excepționale, ca războiul, insurecția, calamitățile naturale, ea îl transformă temporar pe cetățean – subiect purtător de drepturi – în obiect al puterii politice. Rațiunea de stat nu trebuie confundată cu tirania, stare abuzivă, cu durată nelimitat㠖 “anarhia canaliei de sus”, cum a definit-o un francez.

Eu cred că războiul nu e făcut de oameni; e mult prea serios. Îl face Dumezeu. Cum ne dă și cutremure, ne dă și război.

Îi spuneam unui comunist sub Ceaușescu: uite, mă s-ar putea ca într-un viitor război să ne bată cu măturile dușmanii, să n-aibă nevoie de arme! Ați plantat pe spinarea fiecărui cetățean cîte o piele de iepure. Păi atunci, s-a terminat cu soldatul.

Cei mai crînceni și mai străluciți soldați sînt cei ai popoarelor religioase. Cînd mori sub drapel, te gîndești că te duci la strămoși. Dar o armată care face asta e ca aceea a lui Wilhelm al II-lea, în care fiecare soldat avea o cruce la gît pe care scria Gott mit uns.

Prima funcție a unei religii reale este consolatoare, fiidcă religie am lătra precum cîinii. Ne maștem, trăim, ne îmbolnăvim, îmbătrînim și murim. Și întreg peisajul speciei om culminează în cimitir. Destinul uman nu e o invitație la fericirea de-a trăi. Singurul mod de-a evita neliniștea metafizică a cimitirelor este religia. Cu religia intri în cimitir în plimbare. Cu filozofia intri în cimitir – cum a intrat prietenul meu Cioran – prin disperare.

Cine n-a putut fi înlocuită? Religie! Iar filozofia care speculează autonom, face onanie mintală. Și dacă vrea să scoată, să extragă esențedin științele naturii, e parazit. Atît! Nu îndrăznești să spui despre religie, teologal vorbind, - dacă ești cinstit – că a fost înlocuită de filozofie sau de știință. Un creștin îți spune că advărul se defineșteprin jocul celor două lumi: cea de aici o oglindește imperfect pe cea de dincolo. Spune contra dacă poți!

Religia este principiul uniformizator al speciei umane și este singura salvare în care se poate vorbi despre egalitate.

Nu poți să spui că un pigmeu este egal cu mine, pentru că el nu-l are pe Dumnezeu, nu e un om întreg.

Religia transformă poporul într-o masă de oameni culți.

Între un laureat al premiului Nobel care nu s-a idiotizat complet și a rămas religios și un țăran analfabet nu există nici o diferență.

Nivelul meu intelectual, chiar dacă sînt savant, nu depășește nivelul unui popă obscur din Bărăgan. Pentru că preotul ăla, în ritualul lui din biserica aia din lemn sau piatră, stă de vorbă cu absolutul.

Știința se mișcă asimptotic la absolut. Arta se mișcă asimptotic la absolut. Știința este sediul folosului și arta este sediul plăcerii.

Religia este sediul adevărului transcendent în esență și unic ca principiu unic al tuturor lucrurilor. Religia se situează peste ultimele speculații teoretice ale științei, prin adevărul absolut unic, care e Dumnezeu. Să vină un laureat al premiului Nobel ateu. Ce-o să-mi spună el? O babă care cade în fața icoanei Domnului străbătută de absolut e om, și ăla e dihor laureat.

În Ispita de pe munte – retro satana – Isus spune: “Împărăția mea nu e din lumea aceasta” Asta-i nemaiauzit!Du-te în împărăția Lui cu trenul sau cu racheta dacă poți. Nu poți! Înotăm în Univers ca mormolocii, și lumea lui Cristos se situează transcendent ca-n Ispita de pe munte, în mod etern.

Tot ce se face în afara teologiei este ononie de prestigiu.

Revoluția este o înaintare pe loc. Nimic nu mai poate fi inventat după facerea lumii; doar dacă te situezi în afara ei și creezi o lume nouă. Revoluția nu adaugă nimic Ideilor lui Platon.

Revoluția franceză n-a fost o revoluție, nici revoluția rusă n-a fost o revoluție. Nu există revoluții, ci doar tehnici insurecționale în bătălia pentru putere (Curzio Malaparte). Dacă e o “restructurare” a omului, aceasta s-a întîmplat o singură dată în timp, la apariția lui Cristos.

Așa am spus eu în temniță: Domnule colonel – eram șase sute de inși într-o curte închis㠖 nu véți fi voi, comuniștii, niciodată revoluționari pînă nu veți imita pe cel mai generos zeu pe care l-a dat istoria lumii, pe Cristos. În parabola cu paia rătăcită, un păstor părăsește o turmă întreagă în căutarea unei oi. Să știți, asta se cheam㠓unanimism moral creștin”. Fiindcă în universul lui Cristos o celulă care mai palpită într-un muribund e mai valoroasă decît toate galaxiile posibile.

Poarta spre Dumnezeu este credința, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea. Rugăciunea e singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Gîndită creștin, rugăciunea ne arată că umilința înalță, iar nu coboară pe om.

Am spus eu odată că dacă un preot din Bărăgan, cînd se roagă, este Dumnezeu cu el, atunci preotul ăla înlocuiește toată Academia Română…

A încercat să-mi explice mie un diplomat rus precum că Moscova își trage rădăcinile de la Roma. I-am spus că nu se poate, pentru că toți romanii ar fi înghețat de frig la Moscova. Am fost întotdeauna foarte ostil rușilor, pentru că și ei ne-au fost nouă. Îmi aduc aminte că, într-o societate de diplomați, mi s-a spus că rușii sînt un popor mesianic. Le-am răspuns că nu: rușii sînt un popor numeros cu o obrăznicie mesianică și care au preluat Bizanțul, considerîndu-se continuatorii strălucirii bizantine.

Rușii au un fel de umanitate indefinibilă. Am fost la Moscova și nu pot spune despre ei că sînt individual tirani, deși au practicat tirania. Pe de altă parte, nu cred să fi întîlnit vreun rus care să fie normal; asta nu mi-o pot explica decît prin faptul că, probabil s-au corcit cu tătarii.

Ce-și închipuie rușii? C-a fost pus jos Hitler și ei sînt vaccinați? Au intrat într-un teren minat: în spațiul planetar al intereselor anglo-saxone, al negustorilor ăstora. Dacă ești în calea unui automobil anglo-saxon, apare războiul. Păi ce-și închipuie muscalii? Că ăia tolerează să stai în calea lor? Ăia s-au învățat, anglo-saxonii, să fie stăpînii lumii – și muscalii zic niet! Ei asta-i… Păi hai să ne batem!

I-am asemănat odată pe ruși cu vacile care dau douăzeci și cinci de chile de lapte pe zi și apoi se baligă în șiștar.

Rușii sînt la fel de imperialiști ca Germania lui Hitler. Dar ei nu spun asta. Rușii sînt mai perfizi. Cînd te ocupă și te declari de acord, spun că ești progresist, iar cînd le rupi fălcile, că ești fascist și reacționar. Rușii sînt mai abili politic decît germanii. Dovadă că au reușit să facă din brașoava asta roșie, din rușinea asta care e bolșevismul, o supraputere mondială, să impună Statelor Unite situarea bolșevismului la rang de supraputere.

Mă întreba un rus cu ani în urmă: Domnule Țuțea, cum vă explicați dumneavoastră că noi, rușii, întindem mîna Europei și ea o refuză sistematic? – Foarte simplu, aveți un cancer mintal, se chiamă cancer ideologic marxist-leninist. Aruncați cancerul ăsta la gunoi și Europa nu numai că vă salută, dar vă și recunoaște, cum tradițonal ați fost recunoscuți, ca parteneri egali. Și atunci Europa se va întinde de la Atlantic la Vladivostok, iar America va fi a doua Albanie…

Rusul e contraindicat la cugetare ca sifilisul la sistemul nervos. Am făcut afirmația asta, pe care ulterior am retractat-o (ca să nu se creadă că e vorba de toți rușii, de marele popor rus), gîndidu-mă la Gorbaciov. Pentru că el spune: Situația economică a Uniunii – vasăzică după 70 de ani de marxism-leninism – e catastrofică. Punct. Și apoi optează pentru leninism! Adică pentru cadavrul din Piața Roșie, care a creat dezastrul ăsta…

Cultura sătească este aparent anonimă; anonimatul în această sferă este o simplă ipoteză de lucru. Nu poți spune că la sat oamenii gîndesc în cor; oamenii nu gîndesc în grup…La baza culturii țărănești este tot personalitatea lor, dar o personalitate anonimă, nu ca orășenii, care se semnează unde vrei și unde nu vrei, pe garduri și hîrtie. Adevărurile din lumea rurală răsar așa, ca brazii, ca fagii…

Țăranii formează o comunitate și orășenii o societate. Comunitatea e de natură organică și societatea orașului e de natură construită. Orășenii sînt juxtapuși, cum sînt cartofii în sac, în timp ce sătenii stau în sat prin reguli de comportare, conviețuire, prin asigurarea sănătății și echilibrului mediului ambiant. Obștea țărănească creează doar moravuri rurale, dar nu creează norme pentru o cetate ca cea modernă. Cînd Ion Mihalache a creat Partidul Țărănesc și a vrut să organizeze cetatea pe interesele rurale, i s-a obiectat c㠓domnul și doamna Mihalache vor ajunge la Cîmpulung într-o săptămînă cu carul de boi…”

E foarte greu, cînd ai responsabilitatea a ceea ce faci, să te pui pe scris, fiindcă scrisul te definitivează, în sensul că te arată fără posibilitate de ieșire.

Sfîntul are forța de coeziune a pietrei.

Un sfînt poate fi și analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcă ideea de sfințenie e legată de ideea de minune. Un sfînt poate face o minune. Geniul face isprăvi, nu minuni. Lumea, acum e ancorată în cultul genialității ca slăvire a progresului în afară. Atît. Or, cu cît sîntem mai avansați, mecanic și material, cu atît sîntem mai departe de esența reală a lumii, de sfințenie.

Singurii oameni care nu pot fi suspectați că se înfioară în fața morții sînt sfinții.

A fi sfînt înseamnă a fi suveranul tău perfect.

M-a întrebat odată Nae Ionescu ce cred despre evreul acesta, despre Pavel. Știi ce i-am spus? – Ăsta nu-i om, domnule, este toată Mediterana.

Social-democrația este laptele bătut al comunismului.

Stiți ce vor social-democrații? Să facă și bine, dacă se poate, dar să nu facă ce trebuie. Social-democrația e anticamera comunismului. Numai că, dacă prin social-democrație s-a intrat în comunism, nu se poate ieși din comunism tot pe-acolo. E ca o ușă care se poate deschide numai dintr-o parte. Social-democrații n-au forță activă de luptă. Păi n-au guvernat Germania social-democrații? Drept care au făcut pe ei!

Trei ore am vorbit atunci în curtea închisorii, de Platon și despre Cristos. Zice colonelul: Vă rog să scrieți ce-ați vorbit, ca nu cumva ministrul de interne Drăghici să spună că sînt solidar cu dumneavoastră. – Domnule colonel, cum să fim noi solidari? Eu tocmai d-aia am venit aici, că nu sîntem solidari unii cu alții…

Am fost în tinerețe de stînga din generozitate. Pentru că, vorba-ceea: dacă pînă la 30 de ani nu ești de stînga, n-ai inimă, dacă după 30 de ani mai ești de stînga și nu ești conservator, ești creștin. Confudam în tinerețe comunismul cu comunitarismul.

Stînga nu poate guverna. Cînd vine la putere e pustiu.

Toate formele de stînga violează cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu.

Acum vor să-l sfințească pe Ștefan cel Mare… A fost cea mai mare personalitate politică și militară pe care au dat-o românii în istoria lor. Carol I zicea: Nu veți mai da unu’ ca ăsta chiar dacă mai trăiți încă un milion de ani. Da’cum să faci sfînt din el? Că el era curvar, domnule! Erou, asta-i altceva… Un erou național fără egal. Cel mai mare. Da’ sfînt… Cum să faci sfînt din el?!

Este incorect să ai dispreț față de tehnică. Eu nu sînt tehnocrat, însă recunosc că în bătălia pentru adaptare, tehnica este universal utilă. Dar asta nu înseamnă că tehnica poartă în ea dimensiunea infinitului.

Cînd va dispărea ultimul țăran din lume – la toate popoarele, vreau să spun – va dispărea și ultimul om din specia om. Și atunci or să apară maimuțe cu haine.

Țăranul este omul absolut.

Nae Ionescu îl concepea pe român ca pe un țăran învățat, dens de credință. Păi nu e realitate! Cum putem muta un om în cioareci în Academia Română? Nu poți absolutiza țăranul. Îl poți iubi că e viguros și că e român autentic. Că sigur e român! Dacă eu, că tata a fost popă și maică-mea țărancă, și tot mă îndoiesc că sînt român, dar de un țăran în cioareci nu trebuie să te îndoiești, dă-o încolo de treabă! Ăla e român prin definiție. Ăla duce cioarecii la primărie și îi dă certificat de român…Eu mă gîndesc la țăran bio-istoric. Pentru că el e purtătorul bio-istoric al românilor. Fără cioarecii lui, aici trăiau tătarii, pecenegii, cumanii, turcii, maghiarii, germanii… Pe cioarecii lui stăm. Eu nu sînt un om pitoresc, eu sînt un om grav. Cred că sînteți de acord că, la rangul minții mele, nu sînt pitoresc. Dar în presă apar pitoresc. Și moare de plăcere mass-media cînd citește gogoșile astea. Zice: aoleu, ce drăguț e ăsta! Eu nu sînt un om drăguț, eu sînt un om solemn.

I-am spus eu părintelui Stăniloaie că nu mă consider un Socrate. Dar cum vă socotiți? Popă, zic. Și unde aveți parohia? – N-am parohie, dar spovedesc pe unde pot.

Și eu sînt un om greoi de munte, ca Eminescu, fără să am îndrăzneala să mă compar cu el – un pisc. Dar și eu sînt un om greoi de munte; și de aceea, nimic nu se desface cu suflu de destin dacă mă uit în trecutul meu, cu suflu de destin în mod necesar, ci totul este întîmplător. De aceea am fost condamnat să condamn adevărul. Nu sînt spontan, caut continuu, nu sînt vizitat de inspirație, totul e inițiere, efort continuu rațional, că asta e inițiere, căutare personală; caut metodologic mereu o cale către adevăr și nu ajung deloc la el. Și pînă la urmă mă rezum la ce se întîmplă în templu, în biserică, în materie de adevăr. E vorba de adevăr, nu e vorba de comoditate. Că sînt incomod, că sînt bătrîn, că biologia vîrstei mi-a luat unele virtuți pe care le-am avut în tinerețe, asta nu mă deranjează. Ceea ce mă deranjează enorm, e că nu ajung la adevăr căutîndu-l. Fiindcă cel care-l cautănu-l află, și-l caută neaflînd și, vorbind socratico-creștin, știe neștind.

Nae Ionescu le zicea unora că ar trebui să facă așa ca ăla, arătînd cu degetul către mine. Da’, zice, ăla ne va conduce în viitor…Și într-adevăr, i-am condus pe toți…la pușcărie!

Eu sînt aristocrat prin adopțiune – că maică-mea era țărancă. Cum spune Tudor Vianu despre Titu Maiorescu: a fost el boier? Dacă nu se duceau la Viena și în Germania, rămîneau doar niște balcanici extraordinar de inteligenți… Și eu la fel, dacă n-aș avea cultură filozofică germană, aș fi un șiret din Cîmpulung, mi-aș permite să mă joc de-a țurca. Noi sîntem germani de limbă română!

Se zice că și animalele, unele simt nevoia de companie; cică elefantul și măgarul nu iubesc singurătatea. Eu mă compar cu ei. Nici lor nu le place să trăiască singuri. Dar ei au superioritate față de mine. Sînt foarte invidios pe elefant și pe măgar: ei mor singuri. Se izolează cînd mor. Moartea măgarului e cea mai glorioasă. Prinții și regii mor în fața asistenței: mor ca niște vaci…

Sînt neliniștit de bătrînețe și însingurat. Am un regret: că nu m-am însurat, să am și eu un copil. Am un regret: că nu m-am însurat, să am și eu un copil. Chiar dacă sînt niște javre, copiii, dar oricum… Sînt carne din carnea… sînt javre din carnea ta. Așa o fi vrut Dumnezeu.

En n-am tins să devin filozof. Am vrut să devin “legiuitor” – ceea ce e cu totul altceva -, adică să mă mut în alții. Legiuitorul este unul care își lichidează autoinstatisfacțiile revărsîndu-se, formal sau juridic, în alții. Asta am vrut eu. Eu m-am văzut întotdeauna legiuitor, deși n-am avut ocazia să fiu. Am fost sfătuitor la diferiți tîmpiți miniștri. Și alunecam peste ei ca apa peste rață… Uite, ca să ajungi legiuitor într-un stat nu-i suficient să fii un mare gînditor juridic, adică gînditor al formelor ordinii în societatea umană, ci trebuie să ai și o spurcăciune de partid. De unul singur poți să scrii tratate întregi… scrii cărți, dar nu faci cetate.

Deși sînt bolnav și neajutorat, nu îmi pare rău că exist. Încerc eu să-mi pară rău, dar n-are sens. Știți de ce? Pentru că eu constat, în mod evident, că exist. Ceea ce mă confiscă pesimismului de a mă autonega este evidența existenței mele. Omul care se sinucide n-a constatat că e om. N-a reușit să intuiască existența sa. Să se trăiască pe sine. Eu nu mă pot sinucide – indiferent de starea mea, sănătate sau boal㠖 fiindcă nu m-am făcut eu. N-am venit cu voia mea pe lumea asta. Și nici n-am să plec de voie din ea. Ăsta este jocul fundamental al existenței mele.

Am o consolare – că în grandoarea istorică a poporului român eu sînt o rotiță invizibilă, dar sînt… Aș fi fost neconsolat dacă n-aș fi trăit convingerea fermă că îmi face cinstea suferinței un mare popor. Asta m-a salvat de la nebunie. Adică nu fac pușcărie pentru că reprezint un trib de negri, ci un mare popor, greu de istorie și de viitorul lui strălucit. Asta m-a consolat.

Eu, în tinerețe, am fost un om de extremă stîngă. Și la maturitate, de extremă dreaptă. Iar acum mă consolez cu calitatea mea de român întreg. Jocul acesta pe scara de valori politice nu mă mai interesează. S-a stins în mine acum setea de putere. N-o mai am. M-aș bucura însă de un lucru – e chiar ceea ce nu mi-a plăcut și am fost toată viața silit să fac, fiindcă sînt sărac: să fiu sfătuitor. Atît.

Eu, dacă mă bate un român, mă consider maghiar sau evreu. Nu pot ofensa neamul meu în nici un individ. Pentru mine, toți românii sînt egali români. Nu știu dacă sînt înțeles: românii n-au nici un viciu după mine și sînt egali.

… Dumnezeu știe cît de Socrate sînt! Eu nu mă socotesc decît o oarecare ființă gînditoare. Gîndesc și spun ceea ce gîndesc. E bine? E rău? Eu spun ceea ce cred că trebuie să spun. N-am făcut niciodată altfel, dar, în comunism, nimeni nu lua în seamă ceea ce spuneam. Spusele mele erau consemnate la Securitate, au avut ei grijă să mi le facă… arhivă. Cine va vrea să-mi studieze gîndirea va trebui să bată la ușa acestei onorabile instituții. Sper că odată și-odată ușa asta se va deschide. Nu numai pentru consemnarea “gîndirii lui Țuțea”, ci și pentru alte consemnări.

Nu-mi pot face autobiografia, fiindcă nu mă interesează trecutul meu, pe care îl detest! N-am nimic comun cu mine în trecut. Știți cînd începe viața mea? Acum, cînd vorbesc cu dumneavoastră… Și așa mereu. Trăiesc ca să scap de amintirile grețoase care punctează existența mea; trăiesc, ca să mă detașez, principiul actualității. Ca să scap de obsesia trecutului dramatic, contorsionat, dezgustător pe anumite laturi, nu-i așa, și neomenesc – mă situez în principiul actualității. V-am spus: nu fac biografie, nici autobiografie, trăiesc principiul actualității permanente… Eu am fost Petre Țuțea.

Am avut și discipoli… Nu se putea să nu am discipoli, fiindcă sînt un om vorbăreț. Toată suferința mea se datorește poftei mele de a vorbi fără restricții…

A fost întrebat un țăran, în închisoare: ce înțelegi din tot ce spune Petre Țuțea! Zice: nu înțeleg nimic, dar e o grozăvie!

Eu, de la vîrsta de cinci ani, - așa mi s-a spus mereu – eram cam inteligent. Am intrat în școală cum intră leul în cireadă: o mănîncă toată. Singurul lucru pe care nu l-am putut face în școală a fost idioția parțială, plastică: nu puteam desena un ou.

Cînd am văzut, în închisoare, că tot regimul care mi se aplică e inoperant – puteam eu, ca om, să-mi explic asta? Și atunci m-am gîndit că există o forță supracosmică, transcendentă, numită Dumnezeu. Numai El putea face isprava asta, ca eu să scap de înlănțuire. Pentru că, personal, nu mă pot dez-lănțui și elibera. Iar a viețui acolo, la închisoare, fără asistența Lui nu se poate; au fost oameni care au murit… Atunci s-a născut în mine credința nelimitată în atotputernicia și atotbunătatea divină.

Am devenit un gînditor creștin cînd mi-am dat seama că fără revelație, fără asistență divină, nu pot ști nici cine sînt, nici ce este lumea, nici dacă are vreun sens sau nu, nici dacă eu am vreun sens sau nu. Nu pot ști de unul singur. Cînd mi-am dat seama că fără Dumnezeu nu poți cunoaște sensul existenței umane și universale.

Eu n-am destin. M-a protejat Dumnezeu. Destinul nu operează la mine. Întîmplările au alergat peste mine, dar n-au reușit să mă nimicească. Asta m-a dus cu gîndul la Dumnezeu, care e situat deasupra întîmplărilor vieții mele.

Eu am fost asemănat cu Socrate. Atît el, cît și eu, în actele căutării, căutăm la scara noastră de oameni neaflînd și știm neștiind. Atît. Socrate a fost pentru mine un model existențial. Dar raportat la Isus își pierde semnificația. El a căutat un zeu. Eu, de plidă, nu-l caut, că-l am.

Ați întîlnit cumva, prin locurile pe care le-ați străbătut sau pe vreun bulevard, cuvîntul “țuțism” sau “țuțianism”? N-am făcut școală, deși și Nae Ionescu a gustat din mine. Nimeni nu a intrat în contact cu mine fără să ia ceva în traistă.

Am o rugăminte față de Cioran: să nu mă mai supradimensioneze, pentru că această exagerare, venind de la o personalitate ca a lui, îmi sădește în suflet, sau intensifică în mine, sentimentul dureros al neîndeplinirii. Acest sentiment este fructul întîlnirii dintre eul concret și ideal.

Eu am scris mult la viața mea, dar nu cred că scrierile mele sînt antologice și nici elocvente pentru evoluția spirituală a personalității mele. Poate eu însumi m-am împiedicat să mă realizez.

M-a întrebat cineva odată: Mă Petrică, tu cînd te așezi la masa de scris cum scrii? – Sînt emoționat de fila goală. Prima mea grijă e să nu fiu pîndit de demonul originalității. Urmăresc să nu fiu original și să fiu cuviincios. – Ești inspirat? – Nu, nu stă niciodată un zeu în colțul camerei mele cînd scriu eu. Sînt foarte neliniștit. Eu, care sînt creștin… Am două neliniști; să nu se afle în expunerea mea nici o inadvertență terminologică și nici o impietate.

Nu mă interesează dacă memoria mea se va păstra veșnic sau dacă or să mă uite oamenii. Eu, care sînt mistic, am două feluri de păgînism: nu pot suporta proștii, adică nu mă pot detașa de deliciile inteligenței; și pe urmă, în vreme ce la creștini suferința e calea regală a mîntuirii, eu nu pot suporta nici o suferință fizică. Or, ăsta e model homeric, model păgîn.

Nu mă interesează trecutul. De cîte ori mă întreabă cineva cînd m-am născut, spun că într-unul din anii trecuți.

De cînd am ieșit din pușcărie mi se fac din cînd în cînd percheziții și sînt luat la Securitate pentru anchetă. La început mă anchetau grade mici. Acum am ajuns la nivel de colonel. Unul din ăștia m-a întrebat zilele trecute de ce ponegresc regimul la Restaurantul Scriitorilor. I-am răspuns: Domnule colonel, eu la Restaurantul Scriitorilor întîlnesc tot felul de lume: oameni deștepți, imbecili, scriitori, curve și popi. Eu nu știu cu care din ăștia stați dumneavoastră de vorbă. Dar, decît să vă spună ei, mai bine să vă spun eu cine sînt: sînt român, naționalist, creștin, ortodox și militarist. Părerea mea este următoarea: trebuie să ne înmulțim ca sardelele, să ne înarmăm pînă-n dinți și să terminăm cu popoarele limitrofe, căci n-au ce căuta în Europa. Visul meu e ca fiecare babă română să mulgă vaca cu cască militară pe cap.

Eu nu sînt orgolios deloc. Dar dacă cineva mă calcă pe nojițe, mi-aduc aminte ce-am fost.

Toată viața am dorit să ajung în clanul conducător, pentru a face oamenilor binele cu carul…

Treisprezece ani de închisoare… Aveam doar o hăinuță de pușcăriaș. Ne dădeau o zeamă chioară și mămăligă friptă. M-au bătut… M-au arestat acasă. Nici nu țin minte anul… Cînd m-au anchetat am leșinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari și pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sînt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu lașitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase… Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunîndu-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozități.

M-a întrebat un anchetator: De ce ai vorbit împotriva noastră, dom’le? – N-am vorbit, dom’le. – Cum n-ai vorbit? – Păi împotriva voastră vorbește tot poporul român. Ce să mai adaug eu? Și mi-au dat 20 de ani muncă silnică făra motive. Mi s-a prezentat sentința de condamnare ca să fac recurs. La cine să fac recurs, la Dumnezeu?

Am fost solicitat, în închisoare, să scriu pentru revista Glasul patriei, ca și Nichifor Crainic. Mi s-a părut ciudat să fii arestat și să scrii, să meditezi. Adică să spui: vă mulțumesc că m-ați arestat! Asta era o porcărie nemaipomenită, să obligi un deținut să scrie. El poate să-și scrie memoriile, dar nu pentru tine, ăla care-l persecuți…

Eu, cultural, sînt un european, dar fundamentul spiritual e de țăran din Muscel. La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de rîs. Și toți din generația mea au simțit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sînt tîmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit pînă la moarte. Eu nu știu dacă vom fi apreciați pentru ceea ce am făcut; important e că n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal. E o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.

Am o legendă, dar legenda mea nu acoperă ideea de statuie. Nu sînt candidat la rangul de mare personalitate. Oricum, mi-e groază de o posteritate pur legendară. Înainte eram obsedat de ideea rămînerii a ceva după mine. Acum mă mai interesează ce rămîne după mine ca zăpada de anul trecut. M-am fîțîit așa, un pic, în epocă… Eu nu îmi supraviețuiesc. Ca să rămîi în epocă trebuie să fii genial, or eu am fost numai inteligent.

Definiția mea este: Petre Țuțea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire și suferință. Și convingerea mea este că suferința rămîne totuși cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.

Eu n-adun nimic. Îmi spunea un popă, zice, păi dumneavoastră vă risipiți așa, vă poate fura oricine… Zic: uite, părinte, eu, zic, am adoptat concepția regelui Franței în materie de risipire a ideilor mele. Concepția lui despre cartof. Cînd au venit cartofii din America, țăranii nu-i cultivau. “Să mîncăm noi buruiana asta din pămînt…” Ce a zis regele Franței? “Mă, seamănă, mă, cartofi pe moșia mea și, cînd or vedea țăranii că îi păzesc, or să-și dea seama că-s lucru bun. Lăsați-i să fure, că așa se răspîndesc cartofii în țară.”

Odată, în hol la Athénée Palace, m-a arestat Securitatea pe motiv că fac speculă. Cu ce? i-am întrebat. Nu mi-au răspuns. Și atunci mi-am adus aminte de vorba unui prieten de la Cluj: “Cu idei, frate, cu idei!”

Uneori mă preocupa ideea “operei” mele. Pentru că om de stat nu am fost, profesor nu am fost, scriitor nu am fost, da’ atunci – ce sînt? Că nici ultimul parazit care crește în cutele societății nu sînt… Pesemne că sînt cineva dificil de fixat.

“Ce mai faceți, domnu’ Țuțea?” – Mă simt asemeni unui vultur trist, care înălțat la zenit urinează asupra veacului douăzeci cu un dispreț creștin.

Am purtat ideile și credința precum poartă vîntul microbii.

Un umanist pur, adică indiferent religios, practică formele vieții de junglă, împingînd cruzimea pînă la forma gratuită a bestialității tigrului. Vremea noastră este plină de astfel de exemplare.

Umanismul este una din formele grave ale rătăcirii omului modern, care pleacă din antropocentrismul Renașterii. În Renaștere, “titanii” s-au umflat prin autocunoașterea necunoașterii. Ei nu se cunoșteau pe ei înșiși și au crezut că s-au descoperit ca oameni.

Omul – javra asta bipedă, pe care eu îl consider “animal prost”, homo stultus – atunci cînd se screme să facă singur ordine, adică cînd practică umanismul, îl înlocuiește pe Dumnezeu cu el. Nicăieri Dumnezeu n-a avut de furcă cu dracul mai mult decît în sacrul spațiu al Italiei. Acolo, adică, unde s-a născut umanismul în Renaștere.

Cu ungurii nu putem avea probleme militare: dacă dăm drumul la toți caii din Ardeal, fără călăreți, în două ceasuri se pișă în Budapesta.

(Vlad Țepeș) are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe Ștefan cel Mare. Cu armele! Are meritul că l-a și bătut. Și are mai ales meritul că a coborît morala absolută prin țepele puse în cur la nivel absolut. Dormeai cu punga de aur la cap și ți-era frică să n-o furi tu de la tine. Ăsta-i voivod absolut, Vlad Țepeș. Păi fără ăsta istoria românilor e o pajiște cu miei!

 

SFÎRȘIT

 

DRAGOSH.com

 

Accesati alte eBooks